Pamflet în Limba Bătrână
A fost odată, într-o țară așezată între Carpați, Dunăre și algoritmul de recomandări al internetului, un om pe nume Țăcălin Georgiev.
Țăcălin nu spunea că este înțelept.
Spunea doar lucruri atât de greu de verificat încât înțelepciunea părea varianta cea mai simplă.
Într-o dimineață ieși în piața satului, luă o roșie și o ridică spre soare.
— Priviți!
Oamenii priviră.
— Ce vedeți?
— O roșie.
— Exact asta vor ei să vedeți.
Se făcu liniște.
Țăcălin continuă:
— În Limba Bătrână, „roșie” vine de la RO-ȘTIE. România știe!
— Ce știe? întrebă un cetățean.
— Tot.
— Și noi de ce nu știm?
— Pentru că nu mai știm că știm.
Cetățeanul rămase pe gânduri.
Țăcălin tocmai descoperise principiul fundamental al carierei sale: dacă propoziția este suficient de circulară, nimeni nu mai găsește ieșirea.
Apa care știa prea multe
Faima lui crescu.
În curând fu invitat să vorbească despre sănătate, istorie, fizică, agricultură, geopolitică și orice alt domeniu în care avantajul principal era să nu fie prezent vreun specialist.
La o întâlnire, ridică un pahar.
— Dumneavoastră credeți că aceasta este apă.
Publicul privi paharul.
— Dar apa nu este doar H₂O.
Un chimist ridică mâna.
Țăcălin îl ignoră.
— Apa este informație.
— Ce informație? întrebă cineva.
Țăcălin bău jumătate de pahar și închise ochii.
— Momentan îmi spune să mai beau.
Bău și restul.
Publicul aplaudă.
Chimistul plecă.
Era limpede că nu avea pregătirea necesară pentru asemenea lucruri.
Descoperirea Limbii Bătrâne
În aceeași perioadă, Țăcălin făcu cea mai mare descoperire lingvistică de la inventarea autocorrectului.
Limba Bătrână.
Era limba strămoșilor.
Nimeni nu găsise vreun text scris în ea, ceea ce, explica Țăcălin, demonstra cât fusese de bine ascunsă.
În Limba Bătrână:
Apocalipsă însemna APUCĂ LIPSA.
Internet venea de la INTRĂ-N NET.
Parlament venea de la PARCĂ LAMENT.
Plastic însemna PLASĂ-TIC, adică plasa sistemului.
Iar nanocip provenea din expresia ancestrală:
— N-A, N-O, CIP!
Nimeni nu știa ce însemna.
Inclusiv Țăcălin.
Dar tocmai misterul îi confirma autenticitatea.
Problema sucului
Într-o zi văzu un copil cu o sticlă de băutură răcoritoare.
— COPILE! Pune sticla jos!
— De ce?
Țăcălin șopti:
— Nanocipuri.
Copilul examină băutura.
— Nu văd nimic.
— Normal. Sunt nano.
Argumentul era impecabil.
Cu cât ceva era mai imposibil de observat, cu atât devenea mai evident că exista.
În următoarele luni, Țăcălin aplică metoda peste tot.
Dacă nu existau dovezi, însemna că fuseseră ascunse.
Dacă existau dovezi contrare, însemna că sistemul devenise disperat.
Dacă cineva îl contrazicea, însemna că se teme.
Iar dacă nimeni nu îl contrazicea, era limpede că avea dreptate.
Țăcălin devenise astfel primul om care câștiga orice dezbatere înainte ca aceasta să înceapă.
Cavalerul
Într-o seară, în timp ce studia vibrația unui borcan cu murături, Țăcălin avu revelația supremă.
Dacă lumea credea deja că el cunoaște secretele apei, ale dacilor și ale Limbii Bătrâne, de ce să se limiteze la atât?
Își cumpără o pelerină.
Își puse la gât o cruce enormă.
Își făcu o legitimație pe imprimanta unui prieten.
Pe ea scria:
ORDINUL SUPREM AL CAVALERILOR DE MALTA VECHE ȘI AL VIBRAȚIEI CARPATICE
Sub titlu:
Senator Georgiev Țăcălin
Mare Cavaler Vibrațional
Grad: Zamolxian 33½
Și, ca să nu existe dubii:
AUTORIZAT ÎN LIMBA BĂTRÂNĂ
Apoi se prezentă la un om de afaceri fictiv, domnul Gogu Banișor.
— Sunt Cavaler de Malta, spuse Țăcălin.
Banișor privi legitimația.
— Malta, țara?
Țăcălin zâmbi.
— Dumneavoastră vă referiți la Malta geografică. Eu vorbesc despre Malta spirituală.
— Există două?
— Există câte poți înțelege.
Banișor fu impresionat.
Țăcălin îi vorbi despre un proiect secret: construirea unui Institut Internațional al Apei Informaționale.
Investiția necesară:
1.000.000 de euro.
— Și ce produce institutul?
— Informație.
— Din ce?
— Din apă.
— Și profitul?
Țăcălin își apropie scaunul.
— Domnule Banișor, dumneavoastră încă gândiți în euro.
— Pentru că îmi cereți un milion de euro.
Pentru prima dată, sistemul logic al lui Țăcălin întâmpină o dificultate.
Dar Limba Bătrână veni iar în ajutor:
— EURO vine de la EU-RO. Eu, România.
Banișor semnă.
Marea investiție
Milionul plecă.
Institutul însă nu apăru.
După trei luni, Banișor telefonă.
— Unde este institutul?
— În faza vibrațională.
După șase luni:
— Clădirea unde este?
— Clădirile sunt o concepție materialistă.
După nouă luni:
— Dar milionul meu unde este?
Țăcălin oftă.
— Vedeți? Tot la bani vă gândiți.
Atunci Banișor începu să suspecteze că atinsese un nivel de iluminare pe care nu și-l dorise.
Și merse la poliție.
Marea confruntare
Când polițiștii veniră, îl găsiră pe Țăcălin ținând o conferință despre originea cuvântului „mandat”.
— Domnule Georgiev, avem un mandat.
Țăcălin zâmbi.
— Extraordinar că spuneți asta.
Polițistul clipi.
— De ce?
— Pentru că MANDAT vine din Limba Bătrână: MÂNA DATĂ.
— Nu. În cazul acesta înseamnă că veniți cu noi.
— Imposibil.
— De ce?
— Sunt Cavaler de Malta.
Polițistul examină legitimația.
— Asta pare făcută la imprimantă.
— Toate documentele sunt făcute la imprimantă.
Pentru o secundă, polițistul rămase fără replică.
Era probabil cel mai bun argument formulat vreodată de Țăcălin.
Dar nu suficient.
— Milionul de euro unde este?
Țăcălin ridică privirea spre cer.
— Banii nu dispar. Ei își schimbă doar forma energetică.
— În ce formă?
— În orice formă care oferă confort.
Și astfel se încheie ascensiunea Marelui Cavaler Vibrațional.
Limba Bătrână ajunge la pușcărie
În prima seară după gratii, colegul de celulă îl întrebă:
— Pentru ce ești aici?
Țăcălin își îndreptă spatele.
— Pentru adevăr.
— În dosar ce scrie?
— Înșelăciune.
— Cu cât?
— Un milion de euro.
Colegul îl privi câteva secunde.
— Și faza cu adevărul?
Țăcălin se apropie conspirativ.
— Trebuie să înveți să citești printre rânduri.
Apoi privi gratiile.
Le studie atent.
Și zâmbi.
— Interesant…
— Ce?
— PUȘCĂRIE.
— Ce-i cu ea?
Țăcălin închise ochii.
Limba Bătrână îi vorbea din nou.
— Vine de la PUȘCĂ-RIE.
— Și ce înseamnă?
— Voi Pușca Rîie!
Pentru prima dată în viață, Limba Bătrână nu-i mai oferea nicio explicație folositoare.
Colegul se întinse în pat.
— Stingerea, cavalere.
Lumina se stinse.
Țăcălin rămase privind tavanul.
Apa de la robinet picura:
pic… pic… pic…
Poate că transmitea informație.
Poate că vibra.
Poate că păstra memoria universului.
Țăcălin trase pătura peste cap.
Iar undeva, foarte departe, Carpații continuară să existe fără să vibreze în mod special pentru nimeni.
SFÂRȘITUM.
