Pamflet despre situația politică din România, octombrie 2026. Faptele politice de la care pornește textul sunt reale; exagerările, comparațiile și concluziile absurde sunt, din fericire, satiră.
România a reușit în 2026 o performanță administrativă pe care probabil nici fondatorii statului modern n-au anticipat-o: am transformat desemnarea premierului într-o probă eliminatorie.
Nu mai avem nevoie de „Românii au talent”. Avem Cotroceni.
Președintele propune un candidat, candidatul încearcă să strângă o majoritate, partidele explică solemn de ce ceilalți sunt principala problemă a țării, iar Parlamentul verifică dacă respectivul candidat poate supraviețui contactului cu realitatea.
Dacă nu poate, următorul.
La 6 octombrie, președintele Nicușor Dan l-a desemnat pe diplomatul Luca Niculescu pentru funcția de premier. Este a patra încercare de formare a unui guvern după căderea Cabinetului Ilie Bolojan în luna mai. Înaintea lui au trecut prin acest concurs Eugen Tomac, Adrian Veștea și Siegfried Mureșan.
În ritmul acesta, până la Crăciun fiecare familie din România riscă să aibă măcar o rudă care a fost premier desemnat.
Guvernul lui Schrödinger
Situația politică din România poate fi explicată cel mai ușor prin fizica cuantică.
Guvernul există și nu există simultan.
Există suficient cât să plătească facturi, salarii și pensii, dar nu suficient cât să știm cine își asumă politic deciziile pe termen lung.
Există suficient cât fiecare partid să acuze guvernarea.
Dar, paradoxal, nu există suficient cât vreun partid să dorească foarte tare să fie responsabil pentru ea.
Este forma supremă a politicii românești: toată lumea vrea puterea, cu condiția să nu fie obligată să guverneze în perioada în care trebuie luate decizii nepopulare.
Guvernul Bolojan a căzut pe 5 mai. Au urmat luni de negocieri, două nominalizări eșuate, o perioadă lungă fără un nou candidat, apoi desemnarea lui Siegfried Mureșan, al cărui cabinet n-a primit votul Parlamentului pe 30 septembrie.
În alte țări, cinci luni reprezintă un trimestru și ceva.
În România reprezintă o metodă de guvernare.
PSD vrea la guvernare, dar nu cu orice guvern
PSD are o poziție destul de clară: ar vrea să participe la guvernare și îl susține pe Sorin Grindeanu pentru funcția de premier.
PNL are și el o poziție clară: nu vrea să guverneze împreună cu PSD.
UDMR are poziția poate cea mai pragmatică: ar fi bine să se înțeleagă tocmai PSD și PNL, fiindcă fără suficiente voturi matematica parlamentară refuză cu încăpățânare să se adapteze discursurilor politice.
USR și AUR au cerut, între timp, alegeri anticipate.
Astfel, avem aproape toate variantele posibile:
- PSD spune „guvernăm”.
- PNL spune „guvernăm, dar nu cu PSD”.
- UDMR spune „ar fi bine să guvernați împreună”.
- USR spune „mai bine alegem din nou”.
- AUR spune tot „alegeri”.
Iar alegătorul, după câteva luni de asemenea negocieri, riscă să spună simplu:
„Puteți să mă sunați când terminați?”
Majoritatea parlamentară, această specie protejată
În România anului 2026, majoritatea parlamentară seamănă puțin cu ursul brun.
Toată lumea vorbește despre ea.
Există dovezi că ar putea exista.
Din când în când cineva spune că a văzut-o.
Dar este foarte dificil să o fotografiezi în aceeași încăpere cu un premier desemnat.
Problema nu este că partidele nu știu să adune.
Probabil știu.
Problema este că fiecare face adunarea începând cu condiția ca ceilalți să renunțe la ceea ce vor.
Așa că 30 plus 20 plus 10 poate da liniștit 37 în politica românească, dacă două dintre formațiuni declară că nu stau una lângă alta.
Matematica parlamentară are propriul manual.
Economiei nu i s-a spus că este pamflet
Aici gluma începe însă să coste.
Criza politică nu se desfășoară într-un decor separat de economie. România are nevoie de un buget pentru 2027 și de continuarea reducerii deficitului, în timp ce agențiile de rating urmăresc situația fiscală și stabilitatea politică.
Piața financiară are prostul obicei de a nu aprecia folclorul politic.
Investitorul nu întreabă:
„Cine a avut cel mai bun discurs la televizor?”
El întreabă:
„Cine votează bugetul?”
Și apoi:
„Aveți majoritate?”
După care politicienii români răspund tradițional:
„Depinde ce înțelegeți prin majoritate.”
Deficitul este acel musafir despre care nimeni nu vrea să vorbească
România are de ani buni talentul de a discuta despre deficit ca despre un unchi incomod venit neinvitat la nuntă.
Toată lumea știe că este acolo.
Nimeni nu vrea să stea lângă el.
Dar la sfârșit cineva trebuie să achite nota.
Orice guvern care va veni va trebui să aleagă între variante care electoral nu sună grozav: taxe, reducerea unor cheltuieli, reforme, restructurări, disciplină bugetară sau o combinație dintre ele.
Acesta este probabil unul dintre motivele pentru care fotoliul de premier din 2026 începe să semene mai puțin cu un premiu și mai mult cu locul liber de lângă șofer într-o mașină în care s-a aprins martorul „Check Engine”.
Toți vor mașina.
Nimeni nu se grăbește să ocupe scaunul când mecanicul spune cât costă reparația.
Președintele și fabrica de premieri
Nicușor Dan a ajuns, fără să-și propună probabil, directorul celei mai productive fabrici de premieri desemnați din Uniunea Europeană.
Fluxul tehnologic este simplu:
intră un politician sau diplomat la Cotroceni, iese premier desemnat, primește zece zile pentru guvern și program, după care produsul este trimis la testarea finală în Parlament.
Controlul calității este sever.
Până acum, rata de rebut a fost impresionantă.
Eugen Tomac și-a depus mandatul înainte să ajungă la vot, cabinetul Adrian Veștea a fost respins, iar Siegfried Mureșan nu a obținut încrederea Parlamentului. Luca Niculescu este acum a patra încercare de a pune capăt crizei.
Dacă nici acesta nu reușește, poate ar trebui introdus un card de fidelitate.
La cinci desemnări, a șasea gratuită.
Alegerile anticipate, unicornul constituțional
Când negocierile nu merg, apare inevitabil soluția magică:
anticipatele.
Alegerile anticipate ocupă în politica românească același loc pe care îl ocupă dieta de luni în viața personală.
Toată lumea știe că există.
Începem sigur.
Dar nu chiar azi.
În actuala criză, atât USR, cât și AUR au invocat anticipatele, iar președintele a arătat că le vede mai degrabă ca soluție de ultimă instanță.
Motivul este simplu: organizarea lor nu rezolvă automat problema fragmentării politice.
Există posibilitatea să cheltuim bani, să organizăm campanie, să votăm, să numărăm și să ajungem după câteva luni la concluzia:
„Bun. Și cu cine facem majoritatea?”
Ar fi foarte românesc.
Cetățeanul, acționarul care nu participă la ședința Consiliului de Administrație
În toată povestea există și un personaj secundar.
Cetățeanul.
El plătește taxe, urmărește cursul euro, se întreabă cât mai costă energia, face calcule cu rata, alimentele și benzina și află periodic că România traversează „un moment decisiv”.
România traversează atât de multe momente decisive încât ar trebui să avem bandă specială pe autostradă pentru ele.
Problema cetățeanului este însă foarte concretă.
Nu trăiește din comunicate.
Dacă dobânzile cresc, plătește.
Dacă taxele cresc, plătește.
Dacă inflația continuă să-i erodeze venitul, plătește.
Dacă statul se împrumută mai scump, nota apare mai devreme sau mai târziu tot în economie.
Singurul lucru pe care cetățeanul nu îl poate plăti este factura în „stabilitate politică”, pentru că furnizorul încă nu acceptă această monedă.
Totuși, România funcționează
Aceasta este poate cea mai mare enigmă.
După luni de criză politică, guverne interimare, nominalizări, negocieri, linii roșii și conferințe de presă, dimineața se aprind semafoarele, bancomatele dau bani, oamenii merg la serviciu și brutăriile fac pâine.
Statul român seamănă cu un Logan vechi căruia îi sunt aprinși trei martori în bord.
Proprietarul spune:
„Merge.”
Mecanicul spune:
„Da, dar…”
Iar proprietarul răspunde:
„Atunci nu umbla la el.”
Problema este că, uneori, acel „dar” trebuie totuși rezolvat.
Concluzie: următorul premier este rugat să rămână la aparat
Luca Niculescu are acum misiunea de a găsi ceea ce predecesorii săi desemnați nu au găsit: suficiente voturi într-un Parlament în care aproape fiecare partid are o soluție, cu condiția ca soluția celuilalt să nu fie folosită.
Situația poate avea un final foarte simplu.
Partidele fac compromisuri, apare o majoritate, România primește un guvern cu puteri depline și politica revine la forma sa tradițională, în care partidele din coaliție se critică reciproc în timp ce explică faptul că alianța funcționează perfect.
Sau poate continua serialul.
În acest caz, televiziunile ar trebui măcar să renunțe la genericul „Criză politică” și să-i dea un titlu permanent:
„Cine vrea să fie premier?”
Premiul cel mare: Palatul Victoria.
Durata premiului: se stabilește ulterior.
Condiții de participare: minimum 233 de prieteni în Parlament.
Pamflet. Orice asemănare cu o țară care încearcă de cinci luni să formeze un guvern stabil nu este deloc întâmplătoare.
