de ce reacționăm mai repede pentru unele cauze și rămânem indiferenți la suferința oamenilor?
Weekendul ăsta a adus două imagini care, puse una lângă alta, spun ceva incomod despre noi: pe de o parte, un protest mare în Parcul Izvor pentru soarta câinilor fără stăpân; pe de altă parte, un dosar cu acuzații grave privind maltratarea animalelor într-un adăpost din Vrancea. Indignarea e firească. Întrebarea mea e alta: de ce, ca societate, aprindem “motorul” atât de repede pentru unele cauze, dar îl lăsăm la relanti când e vorba de suferința și nedreptatea care lovesc oameni?
1) Da, cruzimea trebuie sancționată. Nu există “dar” aici.
Dacă apar imagini sau dovezi că animale au fost chinuite, omorâte “pe repede înainte”, sau că un adăpost devine o fabrică de suferință, reacția publică e normală. Nu e “sensibilitate exagerată”, e minimul de igienă morală. Statul trebuie să ancheteze, să pedepsească, să închidă locurile unde se încalcă legea și să oprească scurgerea banilor publici în sisteme opace.
Problema nu e compasiunea pentru animale. Problema e compasiunea selectivă — atunci când ea devine un substitut comod pentru implicarea în cauzele care cer mai mult efort, mai mult curaj și, uneori, mai mult conflict social.
2) Disproporția care mă roade: proteste masive pentru animale, tăcere când oamenii sunt “măcinați” de sistem
Mă uit la energia cu care se strigă (pe bună dreptate) „Stop abuzurilor din adăposturi!” și mă întreb: unde e energia asta când: un copil crește ani întregi “instituționalizat” și iese în viață fără sprijin real, când bătrânii abandonați sunt tratați ca un dosar, când “șmecherii” scapă de rigorile legii prin tertipuri și proceduri, iar victimele rămân cu dreptatea în aer?
Nu spun că trebuie să alegem între oameni și animale. Spun că e ciudat (și periculos) când o societate ajunge să reacționeze mai repede la suferința unor câini decât la suferința unor oameni — mai ales când acei oameni sunt, de fapt, cei mai vulnerabili.
3) “O să ne fie frică să ne certăm câinele?” Nu. Dar avem nevoie de o discuție matură despre siguranță și dresaj.
Un alt motiv pentru care mă enervează extrema “cealaltă” este frica socială: frica de a mai vorbi despre câini agresivi, despre rase puternice, despre responsabilitatea stăpânului și despre faptul că, uneori, un câine poate deveni un risc real pentru familie.
Aici vreau să fiu foarte clar: nu susțin lovirea animalelor și nici “dresajul prin traumă”. În practică, violența are toate șansele să agraveze agresivitatea, să crească frica și să facă un câine instabil. Dar susțin ferm altceva: siguranța oamenilor din casă e prioritară, iar un câine agresiv trebuie gestionat responsabil, fără romantisme și fără rușine.
Ce înseamnă “responsabil”, concret?
- Management imediat: separare, bariere, botniță în spații publice, lesă, reguli clare în casă.
- Evaluare medicală: uneori agresivitatea are cauze de durere, neurologie, stres.
- Dresaj profesionist, modern: ferm, consecvent, bazat pe controlul resurselor și pe recompensă, nu pe frică.
- Decizii grele când e cazul: nu orice câine e potrivit pentru orice familie.
Asta e linia matură: protecție pentru animale, dar și protecție pentru oameni. Fără abuz, fără isterie.
4) “Mii de euro pentru un animal, zero empatie pentru orfani și bătrâni” — aici nu e doar despre bani, ci despre busolă
Da, există oameni care cheltuie mii de euro pentru a trata un animal de companie și, în același timp, nu dau doi bani pe copii orfani sau pe bătrâni abandonați. Nu mă interesează să-i judec pentru iubirea față de animal; mă interesează absența totală a empatiei față de oameni.
O societate sănătoasă nu pune suferințele în competiție (“cine merită mai mult”), dar nici nu acceptă o busolă morală strâmbă: sensibilitate maximă într-o direcție, indiferență completă în alta.
Dacă vrei o regulă simplă: implică-te în două cauze, nu în una. Dacă donezi pentru un adăpost, donează și pentru un centru de copii. Dacă protestezi pentru câini, protestează și când justiția se face praf. Asta e echilibru, nu “ură” față de animale.
5) Dilema “de ce câinele e ‘sacru’, dar porcul e doar friptură?”
E o întrebare incomodă, dar legitimă. În cultura noastră (și nu doar la noi), animalele sunt împărțite în două sertare: “prieteni” (câine, pisică) și “hrană” (porc, oaie, vită). De aici apare ruptura: pentru câine plângem, pentru porc facem glume la grătar.
Nu trebuie să ajungem toți vegetarieni ca să fim consecvenți. Dar ar fi sănătos să avem un minim de coerență: dacă ne pasă de suferință, atunci ne pasă de suferință, indiferent de eticheta culturală. Asta înseamnă, măcar, reguli clare de bunăstare și controale reale — atât la adăposturi, cât și în industriile unde animalele sunt tratate ca obiecte.
6) Ce mi-aș dori de la stat și de la societate (în loc de războaie morale pe Facebook)
- Transparență totală pe banii publici pentru gestionarea câinilor fără stăpân: contracte, costuri, rezultate, audit.
- Standard clar pentru adăposturi + controale independente + sancțiuni rapide când apar abuzuri.
- Program real de sterilizare și adopție (nu “campanii de imagine”), cu ținte măsurabile.
- Educație și responsabilitate pentru stăpâni: dresaj, socializare, reguli în spațiul public, sancțiuni pentru abandon.
- Aceeași energie civică pentru oameni: copii vulnerabili, bătrâni abandonați, corupție, infractori “scăpați” procedural.
Concluzie: compasiune fără isterie, dreptate fără selecție
Nu mă deranjează că oamenii apără animalele. Mă deranjează când aceeași societate devine mută în fața nedreptății care lovește oameni. Iar dacă vrem să fim cu adevărat “civilizați”, n-avem voie să ne alegem empatia după cât de “viral” e subiectul.
Vreau o Românie în care abuzul asupra animalelor e pedepsit, adăposturile sunt transparente, iar câinii sunt gestionați uman. Dar vreau, în aceeași Românie, ca un copil abandonat și un bătrân instituționalizat să nu fie “mai puțin importanți” decât un hashtag.
Surse (pentru contextul factual menționat):
- AGERPRES despre protestul din Parcul Izvor (peste o mie de participanți, revendicări și contextul scandalului din Suraia)
- Știrile ProTV despre perchezițiile din Suraia, acuzațiile din dosar și cadrul de pedeapsă menționat în articol
