Jocurile copilăriei

Mai ții minte vremurile în care nu aveam telefoane mobile, internet sau console de jocuri, dar nici nu știam ce înseamnă să ne plictisim?

Dacă ai copilărit în România anilor ’80, probabil îți amintești că cea mai mare pedeapsă nu era să rămâi fără televizor, ci să nu te lase părinții afară, la joacă.

Nu aveam nevoie de cine știe ce jucării. O minge, câteva pietre, un elastic, niște capace de borcan sau o bucată de cretă erau suficiente ca să ne ocupăm o după-amiază întreagă.

Ne strângeam în fața blocului, pe uliță, în curtea școlii sau pe câte un teren viran. Nu stabileam întâlniri la telefon. Ieșeam afară, strigam după prieteni și, în câteva minute, se aduna gașca.

Iar când se auzea de la fereastră „Hai în casă, că s-a făcut târziu!”, începea adevărata negociere:

„Mai stau cinci minute!”

Cinci minute care, dacă se putea, se transformau într-o oră.

Hai să ne amintim câteva dintre jocurile care ne-au făcut copilăria mai frumoasă.

1. Ascunselea – „Cine nu-i gata, îl iau cu lopata!”

Probabil unul dintre cele mai iubite jocuri ale copilăriei. Ascunselea transforma orice curte sau spațiu dintre blocuri într-un teritoriu plin de mister.

Ne ascundeam după copaci, prin scări de bloc, după garaje sau pe unde nici nu te-ai fi gândit că poate încăpea un copil.

Cel care căuta număra cu ochii închiși, în timp ce ceilalți fugeau în toate direcțiile.

Și ce satisfacție aveai când reușeai să ajungi la locul stabilit înainte să fii descoperit!

Uneori stăteam atât de bine ascunși, încât ceilalți uitau de noi și începeau alt joc.

2. Țurca – jocul pentru care aveai nevoie de două bețe

Țurca era unul dintre jocurile care puteau transforma o bucată de teren viran într-un adevărat stadion.

Aveai nevoie doar de două bucăți de lemn: una mai lungă și una mai scurtă, ascuțită la capete.

Cu puțină îndemânare, bucata mică era aruncată în aer și lovită cât mai departe.

Țurca era deosebit de populară în mediul rural, dar o întâlneai și prin cartierele orașelor.

Era unul dintre acele jocuri în care îți trebuiau ochi buni, reflexe și suficient spațiu ca să nu spargi vreun geam. Ceea ce, să recunoaștem, nu reușeam întotdeauna.

3. Șotronul – câteva pătrate desenate cu creta

O bucată de cretă și o pietricică. Cam atât era necesar pentru șotron.

Pe trotuar desenam pătrățele numerotate și începea distracția.

Săriturile într-un picior păreau floare la ureche până când trebuia să-ți păstrezi echilibrul și să nu atingi liniile.

Șotronul era jucat mai ales de fete, dar nu era deloc neobișnuit să vezi și băieți încercând să demonstreze cât de pricepuți sunt.

Desenele rămâneau uneori pe asfalt zile întregi, până le spăla ploaia.

4. Elasticul – campionatul fetelor din fața blocului

Dacă ai copilărit în anii ’80, sigur ai văzut fete sărind elasticul.

Două persoane țineau elasticul întins între picioare, iar a treia executa tot felul de combinații de sărituri.

Pe măsură ce jocul avansa, elasticul era ridicat tot mai sus, iar săriturile deveneau din ce în ce mai dificile.

Fetele care se pricepeau făceau niște mișcări atât de rapide, încât abia reușeai să le urmărești.

Și, bineînțeles, întotdeauna exista câte cineva care spunea că ai atins elasticul, chiar dacă tu erai convins că nu.

5. Lapte gros – jocul care îți testa spatele și rezistența

Lapte gros era unul dintre jocurile băieților mai mari și, probabil, unul dintre cele mai solicitante fizic.

O echipă forma un șir de copii aplecați, iar ceilalți săreau pe spatele lor, încercând să încapă toți fără ca formația să cedeze.

Se lăsa cu râsete, căzături și, uneori, cu câte o ceartă zdravănă.

Astăzi, privind în urmă, ne dăm seama că nu era tocmai cel mai sigur joc. Dar pe atunci cine se gândea la asemenea lucruri?

Important era să nu fii cel de dedesubt când săreau cei mai solizi băieți din cartier.

6. Rațele și vânătorii – o minge și multă alergătură

Unul dintre cele mai populare jocuri cu mingea era „Rațele și vânătorii”.

Doi jucători stăteau la capetele terenului, iar ceilalți încercau să se ferească de mingea aruncată spre ei.

Nu conta dacă aveai o minge nouă, una de cauciuc, colorată, sau una care văzuse deja zile mai bune.

Distracția era aceeași.

Jocul se termina deseori când cineva trimitea mingea peste un gard sau într-o grădină și începea operațiunea de recuperare.

7. Hoții și vardiștii – polițiști și infractori pentru o după-amiază

Înainte de jocurile video cu urmăriri și misiuni, aveam „Hoții și vardiștii”.

Ne împărțeam în două tabere și transformam tot cartierul într-un teren de urmărire.

Scările blocurilor, gangurile, curțile și aleile deveneau locuri perfecte pentru fugă și ascunzătoare.

Eram atât de implicați, încât uitam complet de timp.

Uneori apăreau dispute despre cine fusese prins și cine scăpase, dar, după câteva minute de ceartă, jocul continua de parcă nu se întâmplase nimic.

8. Baba oarba – cine râdea primul era în pericol

Baba oarba era un joc simplu, dar care provoca hohote de râs.

Un copil era legat la ochi și încerca să-i prindă pe ceilalți.

Problema era că toată lumea făcea zgomot, râdea sau încerca să-l deruteze.

Bineînțeles, întotdeauna se găsea câte unul care își desfăcea puțin legătura de la ochi, chipurile pentru că nu putea respira.

Jocul era popular atât în curți, cât și în sălile de clasă, atunci când profesorii nu erau prin preajmă.

9. Țară, țară, vrem ostași! – când gașca devenea armată

Două echipe, două șiruri de copii ținându-se strâns de mâini și multă ambiție.

„Țară, țară, vrem ostași!”

„Pe cine?”

Urma numele celui care trebuia să alerge și să încerce să spargă lanțul format de echipa adversă.

Era un joc în care forța conta, dar și curajul de a te arunca printre doi copii care se țineau de mâini cât puteau de tare.

Uneori lanțul rezista. Alteori se rupea spectaculos și toată lumea izbucnea în râs.

10. Flori, fete sau băieți – primele simpatii ale copilăriei

Jocul acesta avea ceva special. Nu era despre cine aleargă mai repede sau cine aruncă mai departe.

Era despre alegeri, ghicitori, nume și, uneori, despre micile simpatii pe care încercam să le ascundem.

Se juca în mai multe variante, iar întrebarea „Flori, fete sau băieți?” era suficientă ca să înceapă distracția.

De multe ori, răspunsurile provocau chicoteli și priviri cu subînțeles.

Poate că nu recunoșteam atunci, dar pentru unii dintre noi acesta era primul joc în care conta cine pe cine place.

11. Castelul – când o grămadă de pietre devenea o cetate

Castelul, cunoscut prin unele locuri și sub alte denumiri, era un joc de echipă în care câteva pietre sau bucăți de țiglă suprapuse deveneau ținta principală.

O echipă încerca să dărâme castelul cu mingea, apoi să-l reconstruiască, în timp ce adversarii încercau să o împiedice.

Se alerga, se striga și se făceau adevărate strategii.

Uneori, cel mai mic copil din echipă era trimis să așeze pietrele, pentru că era mai agil.

Iar când reușeai să reconstruiești castelul în ultima clipă, aveai impresia că ai câștigat finala unui campionat mondial.

12. De-a v-ați ascunselea pe întuneric – varianta pentru cei curajoși

Vara, când se lăsa seara, ascunselea devenea și mai interesantă.

Lumina slabă a becurilor de pe stâlpi transforma gardurile, pomii și colțurile blocurilor în ascunzători numai bune.

Fiecare zgomot părea suspect, fiecare umbră putea ascunde un adversar.

De multe ori părinții ne strigau de la ferestre, iar noi ne prefăceam că nu auzim.

Până când auzeam numele complet, rostit pe un ton care nu mai lăsa loc de negocieri.

13. Fazan – jocul care ne punea mintea la contribuție

Fazan era unul dintre puținele jocuri pentru care nu aveai nevoie de spațiu, minge sau alte obiecte.

Îl jucam pe băncile din parc, în pauzele de la școală, în tren sau în zilele ploioase.

Trebuia să găsim cuvinte noi, pornind de la ultimele litere ale celui spus înainte.

Și cât de repede devenea interesant când cineva ajungea la o combinație de litere din care aproape nimeni nu mai știa să continue!

Evident, exista mereu câte un copil care inventa un cuvânt și insista că îl auzise de la bunica.

14. Telefonul fără fir – cum se transforma un cuvânt într-o prostie

Ne așezam unul lângă altul, iar primul copil șoptea un cuvânt sau o propoziție celui de lângă el.

Mesajul trecea din ureche în ureche, până ajungea la ultimul participant.

De cele mai multe ori, ce ieșea la final nu mai avea nicio legătură cu mesajul inițial.

O propoziție absolut banală putea deveni o absurditate care ne făcea să râdem cu lacrimi.

Era, dacă stăm să ne gândim, cea mai simplă demonstrație despre cum se nasc zvonurile.

15. Frunza – fotbalul nostru cu reguli inventate pe loc

Cunoscut sub diferite variante, jocul „Frunza” presupunea îndemânare, viteză și apărarea unui spațiu desenat pe pământ.

Era unul dintre jocurile întâlnite în curțile școlilor și în locurile unde exista suficient spațiu pentru câteva linii trasate cu un băț sau cu creta.

Ca la multe jocuri ale copilăriei, regulile se schimbau puțin de la un cartier la altul.

Iar dacă venea un copil din altă parte, aproape sigur urma o discuție lungă despre cum se joacă „de fapt”.

16. Fotbalul din fața blocului – două pietre făceau o poartă

Poate cel mai jucat dintre toate, fotbalul nu avea nevoie de un teren adevărat.

Două pietre marcau o poartă, alte două poarta adversă și eram gata de meci.

Jucam pe asfalt, pe pământ, pe iarbă sau pe orice suprafață cât de cât liberă.

Mingea putea fi de cauciuc, de plastic sau una din piele, dacă exista un norocos în cartier.

Meciurile se terminau rareori la un scor stabilit. De obicei se încheiau când se făcea întuneric, plecau prea mulți jucători acasă sau apărea un vecin furios că îi lovisem gardul.

Și, bineînțeles, golurile controversate generau discuții mai aprinse decât cele de la televizor.

17. Capacele – Formula 1 pe asfalt

Înainte să avem jocuri cu mașini pe calculator, ne organizam propriile curse cu capace.

Foloseam capace de sticlă, de obicei metalice, pe care le împingeam cu degetele de-a lungul unui traseu desenat pe asfalt sau în pământ.

Uneori puneam în interiorul lor bucăți de hârtie colorată, numere sau mici însemne.

Fiecare avea „mașina” lui favorită.

Curbele, obstacolele și accidentele făceau parte din spectacol, iar o cursă putea dura mult mai mult decât ne-am fi imaginat.

18. Bilele de sticlă – micile comori din buzunare

Bilele colorate din sticlă erau o adevărată avere pentru un copil.

Le păstram în buzunare, în săculeți sau în cutii și le admiram la lumină.

Unele erau transparente, altele aveau spirale colorate în interior.

Cu ele organizam jocuri de precizie, încercând să lovim alte bile sau să le introducem în mici gropi săpate în pământ.

Bilele mai mari ori cu modele deosebite erau cele mai râvnite.

Iar cine avea o colecție impresionantă devenea automat un personaj important în gașcă.

19. De-a prinselea – alergam până nu mai puteam

De-a prinselea era probabil cel mai simplu joc posibil.

Un copil îi urmărea pe ceilalți, încercând să prindă pe cineva care să-i ia locul.

Nu aveai nevoie de nimic în afară de câțiva prieteni și multă energie.

Existau nenumărate variante, unele cu locuri unde nu puteai fi prins, altele fără nicio pauză.

Și, deși părea simplu, era suficient să înceapă unul să alerge ca toată gașca să pornească după el.

20. De-a mama și de-a tata – viața oamenilor mari, jucată de copii

În timp ce unii alergau după minge, alții își construiau propriile gospodării imaginare.

Câteva pietre deveneau mobilier, frunzele se transformau în bani sau farfurii, iar o cutie goală putea reprezenta un aragaz.

Fiecare copil primea un rol: mama, tata, copilul, vecina sau musafirul.

Imitam discuțiile adulților, mergeam la serviciu, făceam cumpărături și pregăteam mâncare imaginară.

Privind în urmă, este amuzant cât de serioși eram atunci când ne jucam de-a oamenii mari.

21. Săritul corzii – cine rezistă mai mult?

O simplă sfoară putea ține ocupați copiii ore întregi.

Săream singuri, în perechi sau în grup, inventând tot felul de combinații.

Unii reușeau să sară cu o viteză uimitoare, în timp ce alții se încurcau după primele încercări.

Era un joc des întâlnit în fața blocurilor și în curțile școlilor, unde întotdeauna apărea câte un mic concurs spontan.

22. Oină – baseball-ul nostru de dinainte să auzim de baseball

Oina era mai prezentă în unele sate și școli, dar face parte din amintirile multor copii care au crescut în România acelor ani.

Cu o minge mică, o bâtă și două echipe, jocul combina loviturile precise cu alergarea și spiritul de echipă.

Nu era chiar un joc pe care să-l organizezi între două blocuri, dar pe terenurile școlilor sau pe maidane mai mari se putea juca fără probleme.

Cine prindea mingea din zbor se simțea erou, iar cine o trimitea departe avea parte de aplauzele colegilor.

23. Nu te supăra, frate! – distracția din zilele ploioase

Nu toate jocurile copilăriei se desfășurau afară.

Când ploua, ningea prea tare sau eram obligați să stăm în casă, scoteam jocurile de societate.

„Nu te supăra, frate!” era unul dintre cele mai cunoscute.

Tabla colorată, zarul și pionii umpleau mesele din sufragerie.

Numele jocului era foarte optimist, pentru că inevitabil cineva se supăra când era trimis înapoi la început.

Uneori mai tare decât la o înfrângere la fotbal.

24. Piticot – aventurile de pe tabla de joc

Piticot era un alt joc foarte îndrăgit.

Cu zaruri, pioni și un traseu plin de surprize, puteai ajunge rapid înainte sau te puteai trezi întors câteva căsuțe înapoi.

Pentru noi, tabla aceea colorată era o lume întreagă.

Jucam cu frații, cu părinții sau cu prietenii veniți în vizită.

Iar când pierdeam, ceream imediat revanșa.

25. Țintarul sau Moara – strategii cu nouă piese

Țintarul, cunoscut și sub numele de Moara, era un joc de strategie care nu avea nevoie de materiale sofisticate.

O tablă desenată pe carton, pe o scândură sau chiar pe pământ și câteva pietricele ori boabe de fasole erau suficiente.

Îl jucau copiii, dar și adulții, fiecare convins că știe combinația câștigătoare.

Era unul dintre acele jocuri la care experiența conta mai mult decât viteza.

Și ce satisfacție aveai când reușeai să-l învingi pe cel care te învățase să joci!

26. Avioanele – bătălii pe caietul de matematică

Avioanele era unul dintre cele mai populare jocuri pe hârtie.

Două foi cu pătrățele, două pixuri și puțină imaginație erau suficiente pentru o bătălie aeriană.

Fiecare își desena avioanele pe propria grilă, iar adversarul încerca să le descopere.

Era jocul perfect pentru zilele ploioase sau pentru pauzele de la școală.

Uneori ajungeam să avem caiete întregi pline cu grile, avioane și coordonate.

27. X și 0 – câteva secunde de strategie

Puține jocuri erau mai accesibile decât X și 0.

Puteai desena grila pe o foaie, pe tablă, pe o bancă sau cu un băț în nisip.

Partidele erau scurte, dar revanșele puteau continua la nesfârșit.

Și, chiar dacă după un timp descopeream că multe meciuri se terminau la egalitate, tot încercam să-l păcălim pe adversar.

28. Spânzurătoarea – când ghicitul literelor devenea palpitant

Un copil se gândea la un cuvânt, iar ceilalți încercau să-l descopere literă cu literă.

Fiecare încercare greșită adăuga un nou detaliu desenului de pe hârtie.

Era un joc simplu, care combina vocabularul cu puțin suspans.

Și întotdeauna exista cineva care alegea un cuvânt atât de complicat, încât ceilalți îl bănuiau că trișează.

29. De-a magazinul – comerțul nostru imaginar

Cu mult înainte să avem carduri bancare și magazine online, făceam comerț cu frunze, pietricele, ambalaje și capace.

O cutie devenea tejghea, câteva frunze erau bancnote, iar cine avea un cântar de jucărie era cel mai căutat vânzător.

Ne certam pe prețuri, ceream rest și uneori acordam chiar și marfă pe datorie.

Nu știam mare lucru despre economie, dar înțelegeam foarte bine cât de important era să ai clienți.

30. Jocurile cu zăpadă – când iarna era un anotimp al distracției

Iernile anilor ’80 aveau farmecul lor.

Când ningea, străzile și curțile se transformau în terenuri de joacă.

Ne dădeam cu sania, făceam oameni de zăpadă, construíam cazemate și organizam adevărate bătălii cu bulgări.

Veneam acasă cu mănușile ude, pantalonii înghețați și obrajii roșii.

Puneam hainele la uscat lângă sobă sau calorifer, beam ceva cald și așteptam nerăbdători să ieșim din nou.

Nimeni nu întreba câți pași făcusem în ziua aceea. Cu siguranță erau destui.

Copilăria fără internet, dar cu prieteni la fiecare colț

Poate că jocurile acelea ni se par astăzi simple. Unele nici nu mai sunt cunoscute de copiii care cresc cu smartphone-uri, tablete și console.

Dar pentru noi însemnau enorm.

Ne învățau să câștigăm, să pierdem, să negociem, să ne împăcăm după o ceartă și să facem parte dintr-o gașcă.

Nu aveam grupuri de WhatsApp, dar știam exact unde ne găsim prietenii. Nu aveam jocuri online, dar puteam aduna zece copii într-un sfert de oră.

Și nu aveam nevoie de notificări care să ne amintească să ieșim afară.

Cel mai frumos lucru era că nici măcar nu realizam cât de fericiți eram.

Amintirile acelea au rămas cu noi, chiar dacă terenurile virane s-au transformat în parcări, iar locurile în care ne jucam sunt acum ocupate de mașini.

Și totuși, uneori, când auzim o minge lovind asfaltul sau câțiva copii strigând în fața blocului, parcă ne întoarcem pentru câteva secunde în anii aceia.

Într-o vreme în care cea mai mare grijă era să nu ne cheme mama prea devreme în casă.

Tu ce jocuri îți amintești?

Cu siguranță am uitat multe dintre jocurile copilăriei. Unele aveau denumiri diferite de la un oraș la altul, iar altele se jucau doar într-un anumit cartier sau sat.

Scrie într-un comentariu ce jocuri jucai în copilărie și în ce localitate ai crescut.

Hai să adunăm împreună amintirile unei generații care a avut poate mai puține jucării, dar o imaginație fără limite.