Tutunul dă dependență

Fumez de 20 de ani. Am fumat mult și din toate mărcile de țigări. Încă mai fumez, dar încerc din răsputeri să scap de acest viciu.

I-am auzit pe unii spunând că tutunul nu creează dependență, deci nu ar exista motive pentru ca cineva să intre într-o stare de sevraj din cauza lipsei de țigări. Totuși eu am astfel de manifestări și sunt convins că nu țin doar de partea psihică, sunt convins că există ceva în chimia organismului meu care cere cu îndârjire constant tutun.

Cum se manifestă la mine acea stare de sevraj cauzată de lipsa tutunului? Stare de neliniște, lipsa concentrării urmate la câteva ore de o stare de somnolență care ar face invidioși producătorii de somnifere. La circa 6 – 8 ore de la ultimul fum de țigară vine acea stare de somn, de parcă ar fi somnul singura necesitate a organismului meu.

Sunt conștient de faptul că nu am de câștigat de pe urma țigărilor, decât pe termen foarte scurt. Privind pe intervale de imp ceva mai lungi (zile, săptămâni, luni, ani), constat cât de mult am pierdut din pricina acestui viciu, acestei slăbiciuni.

Cineva m-a îndemnat să trec pe țigări electronice. Sincer, nu cred că aceasta este cea mai bună soluție. Fumatul convențional este oarecum testat de generații, este nociv, dar parcă au mai fost cazuri de oameni care au fumat din tinerețe până la adânci bătrâneți.

Cu țigările electronice este o altă poveste. Nu sunt sigur că cineva poate trage acei aburi în plămâni timp de 30 – 40 de ani fără să o mierlească. Nu există dovezi că ar fi posibil acest lucru.

Altcineva mi-a spus că plasturii cu nicotină mi-ar veni la fix. Nu m-ar scăpa de dependență. Pe mine nu mă deranjază faptul că-mi bag fum în plămâni, mă scoate din sărite faptul că nu mă pot obișnui fără el. De ce m-aș lipsi de farmecul unei țigări bune pentru a primi în schimb plăcerea de a avea lipit un plasture pe mine?!

Concluzia este una singură: tutunul dă dependență. Singura metodă de a scăpa din ghearele acestei dependențe, cu adevărat valabilă, este voința.

Din câte povești am auzit de la cei ce au reușit să scape de fumat, îmi dau seama că nici chestia cu voința nu ține decât în foarte rare cazuri. Dacă ascult cu atenție mărturiile celor ce au scăpat de nevoia de nicotină, îmi dau seama că vine o zi în care organismul urlă singur: “M-am săturat!” și abia atunci creierul nostru găsește destulă voință încât să nu ne mai ceară tutun.

Leave a Reply